NENARDU SOLE E SA RESPONSABILIDADE DE SOS INTELLETUALES IN SARDIGNA, de Federicu Francioni

Semus andados in paritzos a s’interru de Nenardu Sole in Tàtari Mannu. Su dolu, s’amargura fiant fortes meda: fintzas a pagas dies in antis fiat possibile de lu atopare e faeddare cun isse. Como est pretzisu fàghere un’arrejonu subra s’eredidade chi nos at lassadu.

S’istudiosu. Intre sos cuntributos de Nenardu istudiosu, m’aiant ammajadu meda sas pàginas suas de Il pindarismo sardo (cumpàrfidas in “La grotta della vipera”, n. 8, 1977, sa revista de Antoni Cossu lussurgesu). Nenardu s’istresiaiat dae sas craes interpretativas dominantes, dae Solones e academicos de su campu mescamente etnoantropològicu: isse poniat in lughe sa particularidade de sos mòdulos de sa poesia populare. Intre istèrrida e torrada de sos mutetos b’at, naramus gai, una dialètica non solu de rima, ma fintzas de ritmu e, a s’agabbu, semànticu. Duncas su bolu gai cramadu pindàricu est solu in aparèntzia. E Nenardu faghiat paritzos esempros pro dare fundamentu a sa tesi sua.

 

S’autore de teatru. Nenardu aiat cumpresu dae tempus meda chi su teatru in limba sarda fiat unu mèdiu de importu mannu pro unu disafiu de tipu polìticu. Pensamus deretu a una produtzione mescamente vernacolare, a su modellu de sa farsa, bonu pro sas bucas de unu pùblicu de una cultura, in bona sustàntzia, subalterna (comente diat àere nadu Antoni Gramsci). Bene meda, cun sos traballos de Nenardu su teatru in sardu at fatu imbetzes unu brincu calitativu detzisivu, at conchistadu positziones chi cun àteros autores, cun iscritores de in antis fiant impensabiles. Pro caridade, a pustis de sa segunda gherra mundiale b’aiant istados tentativos in su campu teatrale: si podet ammentare, pro fàghere solu unu nùmene, Giuanne Antiogu Mura (S’incunza est de su 1952).

Ma, est craru, cun Nenardu semus in un’àtera dimensione, in un’àteru mundu. Gràtzias a isse amus bidu – forsis pro sa prima borta – s’impignu sèriu pro arribbare a una cultura teatrale urbana e natzionale – in su sentidu sardu de sa paràula – cun capatzidade de cunfrontu cun su teatru italianu e internatzionale.

Sa richesa de sa limba de Nenardu, de su lèssicu chi isse impitaiat, sa poesia, su rigore teòricu de sa creatzione sua – sustènnida bene meda dae istùdios profundos, pròprios de su professore de Universidade e linguista – at permìtidu a isse de lassare dae un’ala istòrias, ambientes e pessonàgios de sos sartos o tìpicos de sa vida de sas biddas, est a nàrrere una mentalidade fundada solu subra s’ammentu e sos pibios.

In su 1978 Pedru Zara, s’òbera prus importante sua, at ischidadu, antzis, at iscutzuladu sas cussèntzias: Nenardu at postu in s’iscena su drama de s’emigratzione, de unu disterradu, intre sos tantos chi ant lassadu sa terra issoro, un’òmine chi bessit a foras de conca, diventat iscasciadu e si ponet a destruire e a abbrujare totu.

Nereide Rudas, sa psichiatra, at iscritu chi istòricos, psicòlogos, antropòlogos e economistas no ant istudiadu fintzas a oe in manera bastante crara sa tragèdia de mìgia e mìgia de disterrados chi si nche sunt agabbados in sos CIM (Centri di igiene mentale).

Cun Pedru Zara duncas Nenardu tenet cussèntzia prena de fraigare unu teatru polìticu, chi su teatru est unu mediu pro defendere e dare balore a sa limba. Isse tenet una pessonalidade de intelletuale in un’istòria chi devet èssere iscrita galu: cudda de sa traitoria manna chi ant fatu, a sa cultura e a sa limba de unu pòpulu, mescamente sos academicos; bisongiat faeddare de sas responsabilidades issoro. Pro custu, in su mese de nadale de su 2011, sa Fondazione Sardinia de Bachis Bandinu e de Sarvadore Cubeddu aiat ammanigiadu unu cumbèniu cun Remo Bodei,  Nereide Rudas e àteros.

 

Su rolu de Nenardu Sole in su dibàtidu culturale e linguìsticu. Est istadu semper originale e de opositzione a sas ideas e a sas lògicas dominantes. Pensamus a unas cantas detzisivas cuntierras in su panorama giornalìsticu sardu.

In antis contra de sa Limba Sarda Unificada (LSU), a pustis contra de sa Limba Sarda Comuna  (LSC), “La Nuova Sardegna” aiat ammanigiadu, promòvidu e fatu partire, lu ammentamus bene meda, una campagna de imprenta birgongiosa. Su chi aiant iscritu tando giornalistas e intelletuales “ufitziales” fiat chi sa LSU e sa LSC deviant èssere cunsideradas  lingue transgeniche, indunas mostros, un’ispètzie de Frankestein. Nenardu e pagos àteros – como m’ammento Diegu Corraine e Michel Contini, s’istudiosu de Tàtari che est diventadu professore de Fonologia e Geolinguìstica in sa Universidade de Grenoble – si fiant decrarados contra de custas boghes unìvocas chi oe puru faghent bènnere s’àscamu.

De fatis sa limba sarda – minetada de morte – tenet unu bisòngiu estremu de règulas, de unu standard, pro arribbare a sa dimensione, naramus gai, gutemberghiana (comente diat àere iscritu Mialinu Pira), a una presèntzia in sos mass-media, in sa sotziedade, non solu duncas in sas iscolas inue devet diventare ufitziale, curriculare. Mancu male chi in custu campu Renadu Soru at fatu s’issèberu justu, est a nàrrere sa LSC chi no est istada imposta cun sos fusiles, cun sos carabineris – comente calecunu at iscritu (semper in “La Nuova”) – proite no est modellu serradu, tancadu, ma abertu, in fieri (in su camminu s’acontzat su bàrriu): s’ùnica carrela possìbile pro su  tempus benidore de su sardu, in s’amministratzione, pro sa literadura e pro sos mass-media. Non podimus de fatis sighire cun una limba chi, atintzione, podet andare bene pro sa bidda, su bighinadu, su chìrriu, s’oralidade, sa vida de dogni die, ma non podet biagiare in tempus de globalitzatzione malaita. A pustis bisòngiat sighire s’esempru chi benit dae sas minorias de s’Europa.

E custu Nenardu lu aiat cumpresu bene: isse fiat bonu a lutare, a peleare, a fàghere cuntierras, sena si perdere in s’ammentu de su tempus coladu. Est pretzisu de fatis seletzionare in sa traditzione totu su chi de aberu podet servire in su protzessu de liberatzione econòmica, sotziale, polìtica, linguìstica e ispirituale de su Pòpulu nostru.

 

No at mai postu su tataresu contra de su sardu. Mescamente Nenardu no est mai faladu in sa trampa – fraigada dae sos intelletuales “ufitziales”, dae sos acadèmicos (e  “La Nuova” at funtzionadu un’àtera borta galu che grancassa) – de pònnere su tataresu contra de su sardu, sas gai cramadas varianti contra de sa limba natzionale de s’ìsula, pro ispedire in ora mala s’unu e s’àteru. Emmo, proite pònnere sas limbas de Carloforte, de S’Alighera, de Tàtari, de sa Gaddura contra de su sardu cheret nàrrere dare unu corfu detzisivu, mortale a issas e a su sardu totu intreu.

Su teatru suo in sardu e in tataresu lu at mustradu bene meda: Occi mei, occi toi, Lu viziu de masthru Antoni, La faradda di li macchi (elaboratzione originale de unu testu de Franco Scaldati) ant mustradu un’aspetu importante meda de Nenardu, de s’arte, de s’anima, de s’ispiritu suo: sa solidariedade cun sos ùrtimos in s’iscala sotziale, unu sentidu de piedade profunda chi non diventat mai paternalismu.

In su mentres chi professorones e acadèmicos sighiant a nos fàghere sa conca goi narende chi identity is a bad word, chi identidade cheret nàrrere, semper e comente chi siat, violèntzia contra de s’Àteru, Nenardu, cun sos mèdios issientìficos chi impitaiat, aiat cumpresu bene meda – e nos l’at imparadu – chi tataresu e sardu sunt elementos de un’identidade complessa, compòsita, articulada, non monolìtica e in su tempus matessi unidària.

 

A Mondina Casu Sole, a sos fìgios Andrea, Bruno, Silvia e Stefano unu pensieru chi benit dae su coro, un’abratzu carignosu, cun sa cussèntzia chi Nenardu at a abarrare semper cun nois e chi su diàlogu cun isse e cun sas òberas suas at a èssere parte de sa vida de dognunu de nois.