A propósitu de sa ‘màchina’ burocràtica RAS de E. Lobina e de is «Piccole riflessioni» de F. Spanu, de MARIO PUDHU

(nella foto: MARIO PUDHU)

Is Sardos seus piticos de carena, minores, e in s’idea (mala!) chi teneus de noso etotu ndhe sufreus (male!), fintzes si própriu unu provérbiu sardu narat chi «su cristianu no si medit a prammos», e cun totu chi de carena puru (e cun sa miséria sunfria in totu sa metade de su séculu passau) seus créschios. E però faet a èssere mannos e macos puru.

Custu de èssere “locos” nosi dh’iat giai nau Carlo V, e pagu male cunsiderandho cun cale ‘sabiesa’ dh’iat nau. Ma is Sardos seus sèmpere “pocos”, in perígulu de iscumpàrrere e peus puru “male unidos”. In custu iaus a fàere méngius a cunsiderare sa lochidade e tostorrímine chi paret ca no nosi passant mai, ca custu de èssere pagos e male (e antzis nudha!) unios funt fatos graes e no una opinione a propósitu de sa cunditzione istitutzionale de sa Sardigna e de is Sardos.

Giai est abberu chi F. Spanu su chi at tentu de nàrrere est apitzu de s’istúdiu de Lobina e no pòngio in dúbbiu s’utilidade de s’unu e de s’àteru.

S’istúdiu de E. Lobina dh’apo apretziau meda e mai ia ligiu un’istúdiu deosi no solu po pòdere tènnere un’idea de sa ‘màchina’ burocràtica RAS, salvu su fàere unu pagu de atentzione a sa ‘política’ chi – de is tempos de Su Pópulu Sardu, de is annos 1975-’80 – apo cricau de cumprèndhere comente fui ‘iscoberendho’ su chi s’ignoràntzia coltivada in s’iscola italiana nosi at cuau cun sa responsabbilidade de TOTU is ‘atores’, e comente trint’annos apustis de su “Statuto di Autonomia” de sa RAS (1948) si podiat ligire de is decretos de “attuazione” e de “trasferimento” de “competenze” de s’Istadu a sa RAS mai fatos in trint’annos.

E ite si podiat cumprèndhere (foras cudhos chi, “per scelta”, no bolent cumprèndhere) de custa ‘autonomia’?  Chi teneus sa ‘autonomia’ de “lassare mòrrere is molentes de s’errisu”! Prànghere, isperare in debbadas, apedhare a sa luna, fàere a sant’arranza chentza guvernu, o fuire a muntones mancari cun naves seguras de aprofitadores mai cunsideraos iscafistas, solu cosa de sa ‘normalidade’ de sa geografia de tempos geológicos in tempus istóricu de dipendhéntzia. In ‘campu’ internatzionale, económicu e políticu, sèmpere in buciaca de s’Italia.

Sa beridade est chi sa realtade istórica e is chistiones de is Sardos funt su chi funt e tandho fintzes is «riflessioni» tocat chi siant is chi serbint ca custas depent èssere, e si piticas o mannas no ia a ischire e ca a su livellu colletivu e istitutzionale no depet mancare su fàere personale.

A parte is illusiones inganniosas de chie isperaiat unu «leone» pediu a is “leones” po guvernare sa Sardigna e a su contràriu ma “coerentemente” sa ‘nuova’ Itàlia, “democratica e antifascista” ma Itàlia, nosi at giau unu «gatu» de sa genia ‘felina’ “bator sonnidos” (si pronúnciat “batossonnidos” = gatus sonnigosus), e cun totu sa “sperimentazione” de trint’annos de ‘autònoma’ dipendhéntzia, de is annos de su “neosardismu” (1975-’80) dónnia tantis s’intendhet murigu po cambiare su “Statuto” de dipendhéntzia.

A como funt barant’annos de murigamentu, sèmpere in s’idea de pedire a s’Itàlia unu “Statuto” nou sèmpere in sa ‘prospetiva’ de dipèndhere etotu. Ma de interessamentu veru e sériu – si cosa séria dhue podet àere in cussa prospetiva – mai unu solu passu cun totu chi aus ligiu fintzes calecuna proposta cuncordada in calecuna Cummissione.

Sa beridade est ca is Sardos seus sèmpere de prus iscagiaos e fintzes evaporaos in totu is “termovalorizadores” de s’Istadu italianu, in totu is partidos de dónnia càlibru e colore, sindhacaos e àteru puru, pentzandho in tot’àteru ma no a guvernare una realtade fintzes errica de risorsas e de possibbilidades e in calecuna cosa fintzes prus  fàcile, mancari in s’Europa e in su mundhu de oe.

A parte s’assurdidade de dónnia dipendhéntzia (chissae poite ant pentzau a una autonomia si no ca a dipèndhere andhat male a su parassitau dominau, comente est parassitada sa Sardigna e mai innantis peus de custu úrtimu séculu e mesu, e andhat male fintzes a su parassita dominante, e iat a bastare de cumprèndhere chi s’Italia/Parlamentu/Guvernu italianu tenet tot’àteru de pentzare e fàere, e no de pentzare a millione e mesu de dipendhentistas pedidores), provaus a pigare po bona s’idea de pentzare a unu “Statuto” nou de pedire a s’Itàlia.

In sa cunditzione istórica chi seus, is políticos funt giai TOTUS apedhiaos ibertandho a cicire in is ‘vagones’ de is ‘locomotivas’ de is partios italianos: totus deputaos o senadores in pectore, in lista po carriera personale o torracontu de ‘butega’ o acotzos (de giare o de arrecire) e acabbat ca dónnia idea, fintzes sintzilla, disinteressada in su sensu de su fàere, in sa ‘campagna’ eletorale a istrumpas, ‘demogràticas’ po ‘educazione’ e a ‘discussiones’ e cunfrontu tra candhidaos a tipu preigadores/monologhistas, lassat totu su logu solu po cricare votos e bínchere bastat chi siat e dónnia àtera ‘cosa’ si faet in funtzione de bínchere. Unu eletricista iat a nàrrere “corto circuito”: in is impiantos elétricos si ponet unu “salvavita” po evitare disastros. In su ‘sistema’ eletorale ponent su “salvavincita”. E sa gente, parte manna de cussa chi ancora andhat a votare, una borta iscudet sa conca a unu muru e apustis si preparat po dha iscúdere a s’àtera bandha e is àteras votatziones. Sa parte prus manna chi mancu andhat a votare dh’iscudet sèmpere a su matessi muru.

Cioè, totu s’impegnu in sa ‘política’ de totu is divisiones de is partios italianos cun sa ‘filosofia’ de “vita tua mors mea”, “vita mea mors tua”, faet sa divisione e disunione, su fratzionismu, s’ispimpirallamentu de is Sardos. Is partios italianos funt sa divisione, sa disunione de is Sardos e is ‘políticos’ aifatu issoro po torracontu personale e su ‘guvernare’ est “A fora tue ca intro geo!” ma po fàere su matessi giogu.

E mentres chi coment’e popolatzione is Sardos seus una percentuale insignificante in su muntone mannu de sa popolatzione italiana, e ispartzinaos puru in 24.090 chilómitros cuadros de no àere mancu s’importu de una citade italiana cun sa metade de abbitantes, e iaus a tènnere necessidade assoluta de unione, is partios italianos e is ‘políticos’ sardos aifatu issoro faent sa disunione, sa divisione, s’ispimpirallamentu macu de sa gente fintzes po contos chi po una persona podent èssere de importu mannu ma chentza bíere e ne cricare mai su torracontu colletivu chi depet fàere sa política e depet fàere unu guvernu. Seus a “Si salvi chi può”, donniunu cricandho s’acotzighedhu suo in d-una barca calandhoche totu a fundhu. E nudha nosi narat chi prus de chentu bidhas funt morindhosi e isperdendhosiche e no de irisero.

Si solu iaus fatu su contu de cale fortza podeus èssere pagos Sardos in su Parlamentu italianu (e peus puru cun sa falsa cusciéntzia de italianos chentza dhu èssere ca no dhu seus), sa sola cosa chi depiaus fàere fintzes solu pentzandho a unu “Statuto” nou fut de nosi presentare unios in d-una lista única natzionale sarda. Si totu cudhos chi si presentant candhidaos a su Parlamentu italianu no faent custa unione bolet nàrrere ca no funt andhandho po su torracontu e is chistiones de sa Sardigna, ma de is issoro personales, ispartzios automaticamente solu po torracontu personale e no mancu po ideale (???) políticu.

Po issos s’imperativu assolutu, sa sola ‘sovranidade’ chi connoschent est cussa de VINCERE is eletziones  in su giogu a istrumpas de sa demogratzia ‘educada’, alimentandho isfidúcia e disinteressamentu, menefreghismu políticu in parte manna de sa gente.

Su chi serbit a noso Sardos est una visione natzionale ca solu in custa prospetiva si podet fàere sa sola unidade possíbbile chi a dónnia modu serbit po cambiare sa dipendhéntzia. E deosi, istacaos de totu is fortzas políticas italianas, cuncordos e coerentes cun is cunditziones istóricas de sa natzione sarda, depeus e podeus fàere duas cosas:

1. Pentzare e fàere is fatos nostros cun libbertade, responsabbilidade, istúdiu e trebballu. Depeus fàere is contos cun noso etotu innanti de pedire o de pentzare a su raportu istitutzionale cun s’Istadu italianu/Itàlia. E de “riflessioni” ndh’aus a dèpere fàere medas piticas e mannas po totugantu su èssere gente civile a dónnia livellu e su fàere nostu no solu políticu fintzes cun s’istatutu limitau chi teneus, edepeus  acabbare de cunsiderare sa RAS baca de múrghere o ‘màchina’ de manovrare po torracontos de cambarada e ocupatzione de postos, ma pentzare a pònnere prus gente capassa chi no pedinas e amigos o gopais cun totu is cunseguéntzias de cumportamentu.
2. Afrontare seriamente su raportu cun s’Istadu italianu e apèrrere s’arrefudu de sa dipendhéntzia in manera séria cun atos de disubbidiéntzia civile colletiva cumenciandho de s’arrefudu de giurare fedeltade a s’Itàlia is Cossigeris eletos demograticamente intrandho in funtzione. Tocat a ischire apèrrere unu tempus de Assemblea Costituente no po propònnere unu “Statuto” nou de pedire a s’Itàlia po nosi giare ancora un’àtera borta su chi dhi at a pàrrere si mancu at a agatare su tempus po dhue pentzare, ma una Costitutzione chi istúdiet e cuncordet s’organizatzione de is istitutziones de Sardigna de fàere aprovare a su Pópulu sardu. Si noso no arrennesceus a apèrrere unu tempus de crisi istitutzionale natzionale cun s’Itàlia noso sigheus in manera vigliaca e po contos míseros e miseràbbiles in su camminu disastrosu de s’isperdimentu de sa natzione sarda e de sa desertificatzione de sa Sardigna chentza ideales e ne ideas si no de contos de segamigasu de totu is dipendhéntzias. Ca s’idea de su federalismu serbit solu a is pistadores de abba e inghiriagrastos po sighirie a pistare abba e andhare a fàere carrieredhas de dipendhéntzia in númene de un’ingannu pedindho a chie no est pentzandho a noso ca no  dhi abbastat mancu su tempus de pentzare a is fatos suos etotu, e a dónnia modu no est su federalismu chi serbit o chi interessat a s’Itàlia – o chi dh’interessat si dhu fatzat! –  e dhu narat fintzes sa furriada a U de sa Lega lombarda: innanti fut interessada a su federalismu po sighire cun prus fortza e libbertade a èssere cuadhu de punta de s’economia e cúrrere a sola, a face manna cun totu su chi s’Itàlia de s’irvilupu industriale at tentu de s’Itàlia meridionale e de sa Sardigna, e como est interessada a pigare in manos totu s’Istadu. Deosi sa Sardigna no at a serbire a is Sardos.